Ana Blandiana, născută în 1942 în România, este una dintre cele mai remarcabile personalități literare ale secolului al XX-lea și al XXI-lea. Scriitoare, poetă, eseistă și traducătoare de renume internațional, Ana Blandiana este cunoscută pentru contribuțiile sale semnificative la literatura română contemporană. Opera sa este marcată de o profunzime emoțională și o capacitate de introspecție remarcabilă, în care explorează teme variate, de la condiția umană și societatea contemporană la natura efemeră a existenței. A obținut numeroase premii literare prestigioase pentru creația sa și a rămas un nume de referință în literatura română și internațională.
Ana Blandiana – biografie
Ana Blandiana este o renumită scriitoare și poetă română, născută în 1942 în localitatea Timișel, județul Timiș.
De-a lungul carierei sale, Ana Blandiana a fost recunoscută pentru:
- Creația literară prolifică: A scris poezii, eseuri, proză, și a adus contribuții semnificative la literatura română.
- Activismul civic: A fost implicată în mișcarea de rezistență culturală și civică împotriva regimului comunist în perioada anilor ’80.
- Fondarea Fundației Culturale Memoria: A înființat această organizație în 1993, care promovează valorile culturale și memoria istorică a României.
- Premii literare prestigioase: A primit numeroase premii literare importante, inclusiv Premiul Herder și Premiul pentru Poezie al Academiei Române.
- Contribuția la dezvoltarea poeziei românești: A fost una dintre figurile-cheie ale generației literare ’60 și a influențat profund literatura română contemporană.
- Opera literară vastă: A publicat poezii remarcabile, precum „Arhitectura valurilor” și „Jurnal poetic,” dar și eseuri notabile, cum ar fi „Orizont și stil în poezia contemporană.”
Cele mai importante opere de Ana Blandiana
Poezii:
- Arhitectura valurilor (1966) – Această colecție de poezii a reprezentat un moment de cotitură în poezia românească, aducând un stil modern și o exprimare profundă.
- Jurnal poetic (1975) – Unul dintre cele mai apreciate volume de poezii ale Anei Blandiana, în care explorează teme personale și existențiale.
Eseuri:
- Orizont și stil în poezia contemporană (1980) – Această carte de eseuri a oferit o perspectivă analitică asupra poeziei contemporane și a avut un impact semnificativ asupra criticii literare.
- Despre poezie și istorie (2000) – Un alt volum de eseuri în care Ana Blandiana abordează relația dintre poezie și contextul istoric.
Proză:
- Totul (2003) – Un roman semiautobiografic care explorează viața unei tinere scriitoare în contextul regimului comunist din România.
- Frumoasa invizibilă (2011) – O carte de proză în care Ana Blandiana explorează teme complexe legate de artă, iubire și identitate.
Cele mai frumoase poezii de Elena Farago
Copilărie
Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.
N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).
Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.
Descântec de ploaie
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui „Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă „Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…
Dans în ploaie
Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.
De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.
Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe –
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!
Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi –
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!
Ar trebui
Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…
Se face noapte
Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.
N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).
Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.
Poezii celebre de Ana Blandiana
Ştiu puritatea
Ştiu, puritatea nu rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.
Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.
Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.
E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere – vis mut sau faimă?
Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg – cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi…
Intoleranţă
Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.
Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
Şi puritatea-n jurul meu o torc.
Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi,
Delimitând perfect de râs sudalma.
Vreau tonuri clare
Şi culori în stare pură,
Vreau să-nţeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.
Vreau tonuri clare,
Vreau să spun „fără-ndoială”,
Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz,
Urăsc tranziţia, mi se pare trivială
Adolescenţa strălucind de coşuri pe obraz.
Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi,
Mi-e scârbă de mare.
Carantină
Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.
Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun – acesta e argumentul.
Doamne, câtă literatură conţinem!
Sentimentele – vă amintiţi? – le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.
Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale.
Eclipsă
Renunţ la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.
Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.
Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.
Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.
Torquato tasso
Veni din întuneric spre mine el, poetul,
Poetul de spaimă ratat.
Era foarte frumos. Ca la razele röntgen
I se vedea în trup poezia.
Poezia nescrisă de frică.
„Sunt nebun” – a rostit. De altfel ştiam
Lucrul acesta din prefeţele cărţilor,
Dar el îşi purta nebunia ca pe-o parolă
De intrare în noi, ca şi cum ar fi spus:
„Mă răscumpăr astfel
De lipsa-adevărului din poemele mele.
E preţul imens. Vin spre tine. Primeşte-mă!”
Dar eu am răspuns: Pleacă de-aici!
„Scriam la lumina de autodafeuri – îmi spuse –
Simţindu-mi pe trup
Cămaşa păroasă care se-aprinde uşor.
Odaia mea avea ochi de călugări ferestre
Şi-n loc de uşi, lipite una de alta, urechile lor
Şi şoarecii ieşind din borte erau călugări,
Şi noaptea păsări uriaşe-n sutane-mi cântau.
Tu trebuie să înţelegi…” Şi cu degetu-ntins
Îmi arată în trupul meu poezia,
Poezia nescrisă…
Dar eu am ţipat: Pleacă de-aici!
Ana Blandiana – poezii profunde
Cuminţenia pământului
E mare, greu de urnit şi răbdătoare,
Dac-o loveşti durerile sunt simţite dar tac,
E mare, de-aceea poate să stea nemişcată,
Poate să vorbească doar o dată sau de două ori într-un veac.
Ştim că există, trupul ei mare
Ştim că ne sprijină dacă-am greşi,
Ştim că nu poate să moară, că lângă sânii ei
Putem să ne-ntoarcem copii.
Şi-atunci când aerul se va face cald şi mătăsos între noi,
Când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt,
Vom şti că vorbeşte Cuminţenia pământului,
Cuminţenia acestui pământ.
Fii înţelept
Nu te speria de gesturile mele,
Tu cel care mă vezi,
Oricât de aprigă mi-ar fi mişcarea.
Fii înţelept şi bucură-te.
Eu sunt asemenea elicei avionului,
Neputincioasă până-i poţi vedea rotirea –
Ucigător este doar locul paşnic unde
Elicea avionului se-nvârte invizibilă.
Tu teme-te numai de spaţiu-n care
Îţi pare cum că nu exist, şi plângi
Numai în vântul transparent care m-ascunde.
Autopastel
De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi,
Şi orice gest se-opreşte la pornire,
Şi hergheliile îmi mor buimace pe pereţi.
Oh, nechezatul lor să nu scâncească
În râsul lumii prea copilăros,
Să nu lucească prea riscanta-mi sanie
Alunecând de viaţă mai în jos.
Verzi herghelii născute pe murii mei degeaba,
Degeaba peste mine uriaşele ninsori,
De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mă refugiez în urşi îngrozitori.
Dar sunt şi urşii mei la fel de laşi
Şi mă preling cu zâmbet în prăpăd.
Când cu mâhnire mulţumirea lumii
Din blana ursului o văd.
Sunt ursul eu, spre mulţumirea lumii,
Şi fotograful lângă urs tot eu.
Nu muşc, dar pot să muşc, nu muşc
Şi mă fotografiez mereu.
Am crescut?
Am crescut? Suntem oameni maturi?
Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare…
Dragi şi ridicole, departe sunt zilele
Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi.
Am devenit puternici scăldându-ne-n derută
Precum în apa Stixului Ahil,
Dar de călcâiul vulnerabil încă
Atârnă soarta universului întreg.
E totul grav. Şi înţelegem totul.
De-acum va trece timpul neschimbat.
Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa
Înţeleptei spaime de moarte.
Dintr-un sat
Fiecare venim dintr-un sat –
Unii direct, alţii trecând prin părinţi,
Unii direct, purtători de eresuri şi basme,
Fericiţii putând să se-ntoarcă oricând.
Alţii, trecând prin părinţi, rătăciţi
Pe crengile sângelui depărtate, subţiri,
În loc de păşuni, şi seminţe, şi cai cunoscând
Alcoolul cuvântului extras din acestea.
Vreau drumul părinţilor mei să-l întorc,
Vreau satul cu sunetul lacrimei mele,
Poteca din holde ştiută din somn
Şi reintrarea vorbelor în lucruri.
Să intru-n cimitirul cu crucile căzute
Şi cunoscându-mi paşii asemenea cu-ai lor,
Să se-ncâlcească-n rădăcini străbunii
Bolborosind cuvinte de patimă în somn.
Dar n-are cine-mi spune de unde vin. Doar seara
Când trec pe bulevarde îmi simt apropiaţi
Portarii metafizici lângă intrări de blocuri
Precum la porţi, pe laviţi, într-un sat.
Amân mereu
Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte,
Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra,
Dusă cu sila, plângând după ceea ce las,
Încercând să mă-ntorc de la fiece vamă-a văzduhului.
O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor
Nerăbdători să pătrundă în bucurie prin moarte, atunci
Străluminată, cu fruntea aproape statuie,
M-aş pierde zâmbind pentru fericirea cuvintelor.
O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor,
Orice secundă să simt că-mi înapoiază milenii,
O, de-aş avea absurda credinţă a dacilor,
Cei înşelaţi atât de crunt după moarte…
Poezii pentru copii de Ana Blandiana
Cine poate ști?
Cine poate şti
De unde vine vara
Şi încotro se duce
Cântând
Caravana ei verde şi aurie?
Unii zic c-ar veni
Din pământ,
Că-şi trage povara,
Fierbinte şi dulce,
Din bostănărie,
Că se naşte în pepenii verzi,
În miezul lor
Strălucitor
Ca un palat
Luminat
De rubine,
Cu pereţi
De porfir şi nestemate
Şi cu pardoseala purpurie.
Tot ce se poate,
Dar mie
Mi-a spus o fetiţă cuminte
Că-şi aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Şi cum,
În miros de lapte, de fân şi de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,
Înspre bunici.
O furnică poetă
În timp ce scriu
Pe tocul meu
Se urcă o furnică.
Ştie şi ştiu
Că n-are de ce
Să-i fie frică.
Nici s-o alung,
Nici s-o omor,
Nu-mi stă în fire.
O singură nenorocire:
Fără s-o observ, din greşeală,
S-o moi cu peniţa în cerneală
Şi să devină singura furnică albastră
De pe planeta noastră.
Ba, dacă bea din cerneală un pic,
Nu se mai poate face nimic:
Devine singura furnică poetă
De pe planetă.
Şi atunci, trebuie să facă cerere
Şi reclamaţie
Să fie primită (de greiere!)
În uniunea de creaţie.
Oare cum or fi florile
Oare cum or fi florile
Când nu se uită nimeni la ele
Şi se dezbracă pe furiş
Până la piele?
Cum or fi arătând romaniţele
Când îşi dau jos rochiţele
Lor albe cu centura aurie,
Pe care toată lumea le ştie?
Cum or fi oare stânjeneii
Când îşi leapădă cămăşuţele şi ciorăpeii
Albaştri ca zarea fără nici un pic de gri,
Pe care îi poartă şi noapte şi zi?
Şi cum pot să fie crăiţele
Când îşi leagănă fustiţele
Încreţite, cu horbote şi cu dantele,
Ca să se minuneze lumea de ele?
Şi cârciumăresele cum or fi
Fără catrinţele lor roşii şi portocalii,
Fără iile lor strânse-n brâuri
Cu-arnici, cu alesături şi râuri?
Şi, mai ales, trandafirii cum arată, oare,
Fără costumele lor atât de elegante,
Încât par să fie croite pentru o serbare
La care părinţii se maschează-n plante?
Tare-aş mai vrea să se întâmple odată,
Într-o singură clipă, fără sfială,
Să pot zări, pe furiş, cum arată
Florile în pielea goală.
Concursul de zbor
În livada mea de pruni
Concursul de zbor era fixat pe luni.
Dar, încă de duminică, întreaga livadă
Este emoţionată.
Toate prunele coapte tare
Se lăudau că ştiu să zboare,
Şi deodată nu sânt zece
Care au curajul să-ncerce,
Aşa încât concursul se amână
Cu o săptămână.
Sper să nu se-ntâmple ca acum un deceniu,
Când n-am putut să acord nici un premiu,
Pentru că nici una dintre prunele intrate-n concurs
Nu ştia să zboare în sus.
Porneau prin aer în mare grabă,
Dar se opreau în iarbă.
Recunosc – zburau foarte frumos,
Dar numai în jos.
Ceea ce, se spunea în regulament,
Nu era suficient.
Drept care prunii, supăraţi de moarte,
Au jurat să facă alte prune mai talentate.
Sunt sigură că voi găsi printre ei
Demni de premiul unu, doi şi trei.
Ba, dacă vor fi foarte bune,
O să decernez şi o menţiune.
Aşa că, stimate prune şi stimaţi pruni,
Vă urez succes pentru luni.
Cele mai importante momente literare din viața poetei Ana Blandiana
Ana Blandiana, ca poetă și scriitoare remarcabilă, a avut numeroase momente semnificative în viața sa literară. Iată câteva dintre cele mai importante:
- Debutul literar: Ana Blandiana și-a început cariera literară în adolescență, când a publicat primele sale poezii în reviste literare. De-a lungul decadelor, și-a dezvoltat și și-a rafinat stilul poetic.
- Participarea la cenacluri literare: În anii ’60, Ana Blandiana s-a alăturat cenaclului literar „Amfiteatru,” unde a intrat în contact cu alți tineri scriitori și poeți talentați, precum Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Această perioadă a fost formativă pentru dezvoltarea ei ca scriitoare.
- Cenzura și opoziția față de regimul comunist: Ana Blandiana a fost una dintre vocile literare cele mai critice față de regimul comunist din România. Ea a scris poezii și eseuri care au contestat cenzura și au promovat libertatea de exprimare. Acest angajament a avut un impact semnificativ asupra literaturii și a implicat riscuri personale.
- Publicarea colecțiilor de poezii: Lucrările sale literare celebre, precum „Arhitectura valurilor” și „Jurnal poetic,” au fost publicate și au primit recunoaștere critică, consolidându-i reputația ca poetă de seamă.
- Fondarea Fundației Culturale Memoria: După Revoluția din 1989, Ana Blandiana a fondat Fundația Culturale Memoria, care a avut un rol important în promovarea valorilor culturale și memoria istorică a României.
- Premii literare și recunoaștere internațională: Ana Blandiana a fost distinsă cu numeroase premii literare, precum Premiul Herder și Premiul pentru Poezie al Academiei Române, ceea ce a consolidat poziția sa în literatura română și internațională.
Ana Blandiana rămâne una dintre cele mai remarcabile și influente figuri literare din literatura română contemporană. Cariera sa literară și activitatea sa culturală și civică au avut un impact profund asupra societății românești și au contribuit la consolidarea libertății de exprimare și a valorilor democratice în România post-comunistă.
Opera sa poetică, bogată în simbolism și introspecție, continuă să inspire cititorii cu profunzimea sa emoțională și abilitatea sa de a comunica complexitatea umană. Ana Blandiana rămâne nu doar o poetă de seamă, ci și un simbol al curajului și devotamentului față de literatură și principii morale în fața opresiunii politice.
