Chiar daca martisorul a trecut demult de hotarul satului si a ajuns la oras, chiar daca si-a pierdut dimensiunea magica si s-a desacralizat, chiar daca a ajuns un bun de consum, supus trendurilor si exploatat ca atare, povestea lui se cere spusa cel putin o data pe an, de ziua lui.
In vechime, cele doua fire rasucite erau albe si negre, imbratisare fireasca a iernii cu vara, a zilei cu noaptea, a mortii cu viata. Pe atunci, negru era considerata culoarea fertilitatii, a pamantului roditor si a norilor aducatori de ploaie, pe cand albul era culoarea mortii, a iernii inghetate, a doliului. Oamenii purtau snurul bicolor la mana, la gat sau prins in piept, il legau de coarnele animalelor, de aripile clostilor, la toarta galetii de la fantana, la poarta surii si la usa casei. Se formau astfel, la cumpana dintre ani si anotimpuri, nenumarate cercuri si noduri magice, aparatoare de deochi si aducatoare de noroc.
Firul negru a fost inlocuit ulterior cu cel rosu, simbol al vietii, al soarelui, al pasiunii. Mai tarziu, acestui snur bicolor i s-a adaugat un banut de argint sau de arama si s-a numit „mart”/„martigus”. Apoi banutului i-au luat locul tot felul de figurine, semne ale norocului si ale primaverii. Acesta este momentul in care „martigusul” a devenit „martisor”, a inceput sa se vanda si sa se cumpere, sa fie doar un simbol al primaverii, despre care nu se mai stie mare lucru.
Odinioara, erau semne clare care cereau lepadarea martisorului, iar despartirea de el, nu se putea face oricum. Venirea berzelor, a randunelelor, primul cantat al cucului, inflorirea ciresilor, a trandafirilor, a paducelului erau momentele din calendarul popular care impuneau predarea martisorului. Despartirea de martisor se facea intr-un intreg context ritualic, acesta se arunca dupa cuc, dupa barza, era dat pe apa curgatoare ori legat de o crenguta inflorita. Se credea ca, primind martisorul, pasarea, apa, floarea erau ferite de deochi si, printr-un transfer simbolic de proprietati, ii daruiau fetei zborul, cantecul, culoarea alba, fertilitatea, frumusetea…
Asa cum martisorul trebuia pus in piept (legat la mana sau la gat) la rasarit, „odata cu rosirea ceriului”, gestul lepadarii lui nu trebuia sa fie vazut de Soare, pentru ca se supara si „parlea” fata fetei. Privit din aceasta perspectiva, martisorul poate fi considerat un „talisman solar” iar incantatia culeasa pe teren de Romulus Vulcanescu argumenteaza provenienta cultica solara a acestuia: “Sfinte Soare, sfinte Soare, /daruiescu-ti martisoare, / ‘n locu’ lor tu ma fereste / de pistrui ce ma-nnegreste. / Ia-mi, te rog, negretele / si da-mi albetele, / fa-mi fata ca o floare/ sfinte Soare, sfinte Soare”.
Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca 1 martie era inceput de An Nou, atat in calendarul geto-dac, cat si in cel roman. Schimbarea culorii firului din negru in rosu ar putea fi explicata prin fuziunea sarbatorilor geto-dacilor cu cele romane. In aceasta zi, in vechea Roma era venerat Mars, temutul zeu al razboiului si incepeau campaniile militare din Idele lui Marte. De aici, impletirea culorii rosu, a vietii si a victoriei in lupta, cu albul, simbol al inceputului si totodata al mortii posibile.
Tot la 1 martie, Imperiul Roman sarbatorea Matronalia, zi in care barbatii ofereau daruri sotiilor si mamelor. Aceasta sarbatoare lunara, de sorginte matriarhala, ar putea sta si ea la baza obiceiului daruirii martisorului. Privit din aceasta perspectiva, martisorul ar putea fi considerat un „talisman lunar”. In plus, secole de-a randul, martisorul era daruit in prima noapte cu luna noua din martie iar banutul gaurit (simbol matricial feminin) era din argint sau arama, metale ce stau si ele sub semnul Lunii.
Simbol solar sau lunar, amuleta contra deochiului ori talisman aducator de noroc, sub forma de snur impletit, de banut, de trifoi, cosar ori ghiocel, de mii de ani martisorul continua sa ne impodobeasca, sa ne faca sa zambim si sa ne aduca primavara in suflet.
